the sweet delays

Every touch is sacred, when they leave the room....

se pare ca s-a facut decembrie afară. se pare că s-a făcut şi frig şi viscol. parcă ar fi vreme de mers pe pârtie sau de stat la Tătuca la o cana de ceai negru cu lapte. să fie şi o tablă sau un whist...cine mai stie? sau poate că o fugă în Vamă să vedem marea iarna...

trecând peste această introducere haotică, rămâne ideea că a venit vacanţa şi că se cam termină şi anul ăsta. (ceea ce nu o să vedeţi, cu siguranţă, în continuare este un bilanţ pe 2009. şi nici planuri măreţe pentru "anul ce va să vie".)

ciudate zilele astea cu viscol şi zăpadă! ciudate tare! dar cel mai ciudat lucru este senzaţia de linişte care s-a aşternut peste toate cum s-a făcut seară şi cum s-a lăsat frigul de tot. îmi place să văd Bucureştiul aşa. nins. îngheţat. îmi place să mă uit copacii din părculeţ, la casele de lângă blocul meu (case care au deja tot felul de beculeţe şi decoraţiuni puse pe la geamuri şi uşi), la leagănele acoperite de zăpadă şila felinarele cu lumina gălbuie. e clar că oraşul văzut aşa cum e seara nu are nici un farmec în timpul zilei. e atît de agitat şi de stresant încât elemente precum zăpada sau ploaia îl fac să pară de nesuportat. e mult mai liniştitoare imaginea asta de colos amorţit sub gheaţă.

ce ar mai rămâne de făcut, acum că nu sunt nici la munte, nici lângă cana de ceai? mai deschidem radioul, mai punem o muzică, mai aruncăm un lemn pe foc....mai privim la ninsoarea de afară...şi ne punem pe aşteptat. poate că voi îl aşteptaţi pe "moshu"! eu o să aştept să treacă euforia asta a "sărbătorilor în familie" şi să revină oamenii la sentimente mai bune de genul ieşit în lume, socializare, discuţii şi tot aşa. până una alta o să merg să îmi fac o cafea neagră şi bună să vedem cum se mai schimbă perspectivele.